Aventura Khajuraho: Partea Întâi — Templul Misterios și Puterea lui Shiva

Există multe temple frumoase în lume, construite în acele vremuri glorioase când omenirea încă mai credea în puterea Zeilor și încerca să îi mulțumească pentru propria prosperitate și îndrumare spirituală. India este cunoscută drept țara cu cel mai mare număr de temple din lume, dar există un complex de temple care se remarcă întotdeauna prin unicitatea sa: Khajuraho. Cu statui de cupluri surprinse în intimitate, în forma sa cea mai deschisă — șocant pentru secolele IX–XI d.Hr., perioada în care au fost construite majoritatea templelor locale — Khajuraho se remarcă drept cea mai misterioasă și controversată expresie a spiritualității umane și a misterelor Tantrei.

Templele Khajuraho nu se numără printre cele mai vizitate din India. Motivul este că percepția indiană asupra sexualității a suferit o transformare masivă în ultimele milenii, posibil datorită influenței mogule sau, mai probabil, datorită propriei sale relații în schimbare cu conceptele cosmologice cândva dominante ale Vedelor — către o primitivizare a ceea ce fusese odată o relație complexă între omul muritor, cu dorințele și virtuțile sale, și divin, în beneficiul societății mai largi. Dintr-un act sacru al Tantrei și al transcenderii de la animal la divin, așa cum îl percepeau practicanții tantrici, sexualitatea în India a devenit un fel de tabu, ascuns sub mantia religiei și cenzurat de o societate în mare parte reprimată, incapabilă astăzi să înțeleagă moștenirea Tantrei. Complexul Khajuraho este o lebădă cenușie printre lebede albe — aparținând aceluiași neam, dar adesea privită izolat, din cauza unicității sale. Bun venit la cel mai misterios și controversat complex de temple de pe Pământ: Khajuraho.

Am călătorit spre Khajuraho, situat în statul indian Madhya Pradesh, dinspre Kanpur, Uttar Pradesh — locul unde a trăit iubitul meu Maestru Spiritual timp de 10 ani, din 2006 până în 2016, înainte de a trece în neființă. El rămâne și astăzi îndrumătorul meu spiritual și va rămâne așa pentru totdeauna.

Era o dimineață rece și cețoasă de ianuarie 2009, în perioada în care iernile din nordul Indiei devin cu adevărat aspre și umede, adesea neplăcute, cu temperaturi ce coboară până la +5°C noaptea — un contrast puternic față de verile arzătoare, când valuri de aer fierbinte, venite din deșerturile din Rajasthan și Punjab, lovesc Uttar Pradesh cu temperaturi de până la +45°C.

Când i-am spus Guru-ului nostru despre intenția noastră de a călători în Madhya Pradesh pentru o vizită turistică la complexul Khajuraho, acesta a dezaprobat imediat, dar cu blândețe, ideea, deși nu a insistat să renunțăm complet la ea. Așa că am primit, ca să spunem așa, „undă verde”, însă călătoria noastră nu s-a bucurat de binecuvântarea îndrumătorului nostru spiritual.

Am plecat dis-de-dimineață, cu gândul de a ajunge la Khajuraho înainte de apusul soarelui, de a petrece o noapte la hotel și de a pleca a doua zi, după ce petreceam suficient timp la fața locului. Am închiriat o mașină Honda de bună calitate, aproape nouă și în stare excelentă — o alegere confortabilă și „somptuoasă” pentru acele vremuri, în India. Călătoria a fost lungă și, uneori, epuizantă, deloc liniștită, cu numeroase opriri pentru gustări sau o ceașcă de ceai — cumpărate fără prea multă grijă, de la restaurante și cafenele de pe marginea drumului, de o igienă îndoielnică. Am cumpărat câteva samosale calde la una dintre oprire, ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală costisitoare. Câteva ore mai târziu, după numeroase hopuri și zdruncinături cauzate de starea proastă a drumurilor din Uttar Pradesh, stomacurile noastre au explodat de durere, așa că a trebuit să ne oprim la jumătatea drumului pentru o scurtă pauză de refacere — încă una dintre multele opriri de pe drumul nostru către Khajuraho.

După o anumită purificare și restabilire a calmului, ne-am reluat călătoria, cu intenția de a ajunge la Khajuraho înainte de apusul soarelui.

În cele din urmă, am ajuns la destinație în jurul orei 17:00, când templele locale se pregăteau pentru puja (ritualul) de seară. Am decis să nu mai așteptăm și, înainte de a ne caza la hotel, ne-am grăbit să participăm la o puja la unul dintre templele lui Shiva. Templul era mic, cu un Lingam negru al lui Shiva (simbol falic) în centru, iar peste tot erau numeroase lumânări și candele cu ulei, astfel încât nu era nevoie deloc de electricitate. Puja era condusă de un preot, un bărbat destul de scund, în jur de 60 de ani, cu ochi negri și rotunzi și o bărbuță mică. Era atipic pentru un preot de templu, deoarece îi lipseau multe dintre semnele distinctive — precum o togă lungă în jurul trunchiului sau un clopoțel cu mâner, pe care să-l sune la intervale, așa cum văzusem adesea în temple din întreaga Indie, mai ales în Sud. În același timp, nu arăta ca un om obișnuit; era, cu siguranță, un personaj aparte, cu o aură misterioasă în jurul său. Poate că nici nu era preot, dar localnicii stăteau la coadă pentru a-i primi binecuvântarea. Așa că ne-am alăturat și noi cozii și am fost binecuvântați cu o scurtă mantră șoptită deasupra capetelor noastre și cu puțin vibhuti (cenușă sfântă) aplicat pe frunte.

Energia templului era diferită de cea a altor temple hinduse din Nord pe care le vizitaserăm, și complet diferită de energia bisericilor din Occident — în special de cea a bisericilor ortodoxe, în care am crescut. Energia templului era o reflectare a cosmosului nocturn: profundă, întunecată și misterioasă, plină de stele. Nu avea o singură notă sau frecvență, așa cum cunoaștem de la bisericile ortodoxe, renumite pentru vibrația lor înaltă de iubire și har divin. Exista o putere imensă — Shakti — concentrată dens și închisă între zidurile templului, încercând să scape, incapabilă să existe în limitele sale. Poate că energia era una oarecum primară și elementară, dar într-un mod foarte conștient, așa cum te-ai aștepta ca o stâncă sau un munte să poarte o conștiință superioară. Nu exista nimic sexual în energia templului, ci doar putere pură și măreție — prezența lui Shiva. Energia reprezenta Universul ca întreg: nedivizat, complet, dar plin de forță și dinamism. Era ca un pântec — protector și sigur, dar, în același timp, prea puternic pentru a fi ținut în frâu.

Aroma templului era un amestec de floră parfumată, cu note adăugate de nucă de cocos și chiar ciocolată — posibil pentru că o nucă de cocos crudă fusese folosită în timpul unui ritual anterior sosirii noastre — cu note de mușchi și minerale, emanate de zidurile milenare ale templului, care văzuseră totul: de la zilele glorioase ale dinastiei Chandella, până la zilele întunecate ale mogulilor, când multe temple au fost distruse. Zidurile erau construite din piatră neagră poroasă, tipică pentru templele lui Shiva din sudul Indiei. Acele ziduri emanau mereu căldură — indiferent de vreme — un alt mister nedezlegat. Am fost mereu impresionat de alegerile arhitecților templelor antice, care selectau materialele cu atâta înțelepciune, folosind doar cea mai potrivită piatră pentru păstrarea energiei și a grației, capabilă să absoarbă perfect aromele bețișoarelor parfumate arse în templu, precum și pe cele ale fructelor și ofrandelor folosite în puja — lapte, nucă de cocos și diverse uleiuri.

Și astăzi ne văd stând înăuntrul acelui templu — cumva timpul a înghețat, iar noi am rămas în trecut, închiși înăuntru, ca într-o gaură neagră ce transcende spațiul și timpul.

Dacă doriți să experimentați interpretarea noastră aromată a atmosferei din Khajuraho, încercați bețișoarele parfumate Templul Khajuraho — create pentru a surprinde atmosfera și aromele sacre ale templului pe care l-am vizitat cândva.

Va urma